Studiu de caz

"Ai un IQ atât de scăzut încât îmi vine să fug din calea ta de frica să nu se ia. 

Ai nevoie de atât de multă afirmare încât nici nu-ți dai seama că fiecare vorbă spusa și fiecare lucru făcut și gândit de tine, nu fac altceva decât să te marginalizeze și mai mult. 

Mă uit la tine când îmi vorbești și tot ceea ce gândesc este: "Sper că face misto de mine!!!", pentru că m-as simți mai bine să știu că faci misto decât că îmi vorbești serios. Când îmi dau seama că vorbești serios, îmi pun niște dopuri imaginare în urechi și îmi fac in cap scenarii în care te bat cu pumnii și picioarele până când taci. Asta este singurul fel în care te pot asculta.

Câteodată își fac apariția sentimentele mele bune și toată scârba pe care mi-o provoci se transformă în milă. Dar trece și aia când văd cât de multă importanță îți dai și cât de interesant crezi că gândești și trăiești.

Însă, ceea ce este cel mai deranjant la tine este că ești în mijlocul oamenilor și arunci în ei cu toate shit-urile și bullshit-urile care-ți debitează prin creierul ăla mic, cât un găinaț de furnică. 

- Ca și tratament, îți recomand aceste pastile care îți vor amorți cele doua emisfere ale creierului, întrucât procentul pe care îl folosești este atât de mic încât mai bine nu-l folosești deloc. 

- Dar eu sunt atât de cool și de mișto, cum să nu îmi mai folosesc creierul?!

- Ok, în cazul ăsta lăsam centrul gândirii dar trebuie neapărăt să faci operatie pentru oprirea centrului vorbirii.

-Wow!!! Știam eu că am probleme cu inima, dar nu credeam că voi ajunge să fac operație pe cord deschis.

-Chem o ambulanță, nu te pot lăsa să mergi acasă în starea asta!"

Și acesta este motivul pentru care nu m-am făcut psiholog!

Domnul T. este un erou

Aim ălaiv!

Numa' că acum sunt familistă, ocupată, preocupată și foarte ocupată. Între timp am devenit și actriță, nu mai sunt nici corporatistă, mă plimb, mă dedic în totalitate mie, iubitului meu (pe care-l cheama Horia și căruia Domnul T., din lipsă de "h", îi spune "Oria") și Domnului T. care a trecut de curând printr-o spitalizare îndelungată iar acum se află într-o lungă perioadă de recuperare. Da' cred ca este cel mai răsfățat bolnăvior dintre toți bolnăviorii care există. Am fost tot timpul lângă el, i-am dus și îi duc tot ce are nevoie, inclusiv ce nu are nevoie. I-am dus căruț cu rotile ca să pot să-l scot la aer și să-l plimb, iar el abia mă aștepta ca să-l plimb prin jurul spitalului. Pentru perioadele în care era singur, i-am dus HașPeul meu ca să se uite la filme și ca să se joace șa(h), și până la urmă i l-am lăsat de tot. Acum, de când e acasă, îl scot săptămânal la plimbare și îi cumpăr tot ce vrea el: mâncăruri și ornamente pentru grădină (i-am spus că in curând n-o să mai aibă loc de copaci din cauza ornamentelor). Abia mă așteaptă ca să vin. A avut o perioadă în care mă punea de fiecare dată să-i aduc aripioare picante de la kfc, după care mă certa, în timp ce înfuleca cu poftă, că am dat atâția bani pe ele. Este atât de mic și de chinuit că-mi vine să îl țin numai în brațe.

Domnul T. glumea și făcea haz de necaz chiar și pe patul de spital. Acum că și-a revenit, nu vă mai zic cât de vesel și drăgălaș este. Ba chiar îmi spune, cu zâmbetul pe buze, că acum este bun numai de dus la fiare vechi (având niște tije, suruburi și niște placuțe de metal bagate prin el). Pentru mine este un erou și un model de urmat în viață. Chiar și în cele mai urâte momente pe care i le oferă viața, el este cu zâmbetul pe buze, gasește ce să facă și se bucură de toate. Mi-ar plăcea să fiu și eu măcar pe un sfert dintr-un sfert de cool pe cât este el.

Numai uitați-vă cum arată un Domn T. suferind, cu fața lui senină bătută de ani, muncă și greutăți:

Ca să nu mai zic că pe patul de spital își făcea poze singur când avea cele mai mari dureri, ca să se uite la ele mai târziu. Dar chiar și la alea se uită râzând, amuzat fiind de fața lui întunecată de durere. Se amuză teribil când vede cât de urât era.

Domnul T. este plin de viață și plin de surprize. Eu îl suspectam că ar fi o mironosiță, întrucât la cea mai mică zgârietură se văita ca un bebeluș și mă punea să-l tratez. Îmi arăta unde s-a lovit și îmi explica în detaliu cum s-a lovit.

Eu nici nu pot să explic prin ce perioadă neagră am trecut. Am fost atât de speriată și atât de tristă, și ce mă bucuram înainte de el, acum mă bucur înzecit. Realizez că oamenii nu trăiesc veșnic și că într-o zi va veni și rândul lui. Și după experiența asta realizez că oricând se poate întâmpla ceva rău. Iar când el nu va mai fi, o parte din mine se va stinge. Voi fi sfâșiată să pierd un om pe care-l iubesc atât de mult.

P.S. Diacriticile le-am căpătat de la lucrarea de licență.

Un 1 Mai putin mai muncitoresc

Anul asta am avut cel mai putin ratat 1 Mai de pana acum.

Daca anii trecuti ma dadeam cu curul de pamant prin Vama Veche si anul trecut am ars-o chill la conacul Domnului T., anul asta am ales sa muncesc.

Dupa ce m-am trezit dimineata ca o floricica, la ora 09:59 (pentru ca azi-noapte... deh), mi-am baut cele 2 cafele si mi-am fumat cele 5 tigari, mi-am luat iubitul de bicicleta si am iesit, ca doi indragostiti tinandu-se de coarne, in jurul Fi(H)erastraului. Ca acum, de cand am plecat de la mama din Vitan, nici n-am apucat bine sa ma mut in minunata-mi garsoniera de la mansarda din Bucurestii Noi, c-am ajuns sa locuiesc, intr-un frumos apartament de langa Arcul de Triumf. Nici nu stiu cand s-au intamplat toate astea. A, ba stiu. In perioada in care n-am mai scris pe blog.

Si dupa ce ne-am impiedicat de pedale pe Kiseleff si pe Aviatorilor, ne-am dus in umila garsoniera din B.N. si ne-am pus pe smotru pana seara la 19, cand a trebuit sa ajung la giob blou.

Da' am asa o satisfactie ca nu pot sa exprim in cuvinte cat de bine ma simt c-am scos la liman garsoniera. Imi statea pe creier, ca si lucrarea de licenta. Daca ar mai fi un 1 Mai as face-o si pe aia.

Ma simt mai grozav decat oricand. Cred ca, in sfarsit, m-am maturizat.

Cu ocazia asta pot sa va arat si voua ce garsoniera dragalasa am. Asa, numai putin. Ce-i dincolo de paravan, ramane dupa paravan. Dar pot sa va spun ca dupa paravan e cel mai frumos. Intinsi pe spate, din pat vedem doar cerul. Si senzatia pe care o ai cand deschizi geamul este ca esti la mare. Vorba mamei: "Imi place mult, zici ca esti la statiune!"

Mai sunt cateva lucruri de facut, dar toate la timpul lor.

Nirvana

Eu nu mai pot sa mai scriu.

Nu mai am chef si timp. Si nu mai pot. M-am blocat in relatie si in timp.

Zbor deasupra unui cuib de cuci. In sensul ala, da' in sensul bun.

La 27 de ani ma pot lauda ca am atins Nirvana. Pluteeeesc, pluteeeesc, pluteeeeeeeeesc.

Baluta

M-am trezit noaptea trecuta tinand capul iubitului meu in brate iar capul meu asezat frumos peste capul lui.

Dar nu m-am trezit pentru ca dormeam incomod. Si nici el nu a fost trezit de baluta mea care se preligea usor pe ploapa lui dreapta.

Dragostea asta...

Dragostea e atunci cand simti o caldura in piept, abandon si libertate, fericire perpetua si senzatia ca viata ta abia acum incepe si tot acum se si sfarseste? Dragostea este o adunatura de emotii vii ce te cutremura, te fac sa vibrezi, sa radiezi, sa razi si sa plangi, toate in acelasi timp?

Eu intreb, caci n-am mai simtit ce simt acum niciodata. Si indragostita am fost de nenumarate ori si in nenumarate feluri.

Dragoste este atunci cand simti ca te prabusesti la cea mai mica discutie in contradictoriu cu persoana iubita? Cand parca levitezi atunci cand e cu tine?

Eu intreb pentru ca nu am mai absorbit niciodata respiratia celuilalt si nu m-am mai imbatat niciodata cu transpiratia celuilalt.

Dragoste este atunci cand dupa 2 ore petrecute impreuna te uiti la ceas si constati ca, de fapt, au fost 5?
Asta este dragostea?

Intotdeauna mi-a lipsit ceva intr-o relatie. Exista un gol. Ma imbatam cu apa rece si ajunsesem sa cred despre mine ca nu stiu sa fiu fericita. Acum golul este plin. Nicio bula de aer, niciun semn de indoiala, nicio aroma de dezgust. Ma trezesc zambind si ma culc zambind. Probabil ca zambesc si in somn. Iar in mijlocul zilei, din senin, incep sa plang de fericire. Dupa care zambesc din nou.

Uneori ii spun ca-l iubesc in ultimul hal. Pentru ca asa simt. Alteori imi vine sa ma rostogolesc de fericire cand il vad atat de dragut in toate cele. De multe ori ma joc cu mana prin parul lui si ii sarut ochii. Dar de cele mai multe ori ma topesc, uit de armura si de scut, bag sabiile in teaca si ma las dusa de val cum nu m-am mai lasat dusa niciodata pana acum. Caci valurile pe care ma duce el sunt coplesitoare. Si desi nu stiu sa inot, ma tine la suprafata. Atat de misto e.

Da, e dragoste.

P.S. Faptul ca ce vedeti mai sus a fost scris de mine stand pe veceu, nu ma dezice, nu?

Dragostea asta...

Da, sunt...

Relatia mea cu Pletosenia a fost foarte frumoasa... pana cand n-a mai fost. El, de altfel, un om special. Dar nu pentru mine. Inafara de faptul ca avea plete incepuse sa nu-mi mai placa nimic la el. Si nici macar asta nu-mi mai placea. Sa ai un prieten cu plete este ca si cum ai avea un animal de companie. Lasa par si miroase urat. Ma sufoca, irita si enerva orice facea sau zicea. Bine, atunci cand facea sau zicea ceva. Caci el nici nu prea zicea si nici nu prea facea nimic. Nu-l mai suportam! Dar am suferit foarte mult dupa ce l-am parasit. Am bocit, am zacut in pat zile in sir, mi se faca dor de el. Balarii! Am bocit pentru ca orgoliul meu era prea mare ca sa suporte faptul ca eu l-am parasit si el n-a facut nimic in privinta asta. Am zacut pentru ca eram obosita de atata plictiseala impreuna cu el. Si, de fapt, nu mi se facea dor de el. Ci incepuse sa mi se faca dor de un EL.

Intre timp m-am hotarat sa renunt si la cativa prieteni pe care ii consideram buni. Sunt buni in continuare, cred, doar ca nu pentru mine. Eu nu am nevoie, ca sa fiu fericita, decat de putina atentie. Putina atentie si sunt cea mai fericita. Atat intr-o relatie de cuplu, cat si intr-una de prietenie. Daca n-am parte de putina atentie din partea oamenilor carora eu le ofer toata atentia din lume, devin femeia "taioasa" din tablourile lui Cranach. Si decat sa fiu rupta din Cranach, mai bine elimin oamenii astia. Ii pastrez ca pe niste simple cunostinte. Oameni pentru care eu as fi fost capabila sa fac totul iar ei pentru mine nimic. Nu, multumesc! Nu-mi mai trebuie.

Si in timp ce eram inca pe vine, in incercarea de a ma ridica din lesin, am cunoscut acest om minunat, care emana minunat prin toti porii si care baga minunat prin toti porii mei. A reusit sa ma puna pe picioare fara sa stie ca eu ma taram cand l-am intalnit. Si nu stiu cat o sa mai fie minunat, sau daca ar trebui sa mi se para minunat, sau sa ma entuziasmez in vreun fel de cat de minunat este. Dar nici nu-mi este frica sa recunosc ca  Da, sunt (din nou) fericita!